Video

Ziua Marinei Române – feerie prin ochi de copil

Andreea Mihăescu ●

 

 

– Să fii tipul ăla de om, care nu își pleacă umerii niciodată, nici măcar în întuneric! Să rămâi mereu dreaptă și cu privirea sus, mândră precum o navă și puternică precum un munte!

-Cum adică?

-Adică, indiferent că e zi sau noapte, să rămâi dreaptă, să nu îți pleci niciodată capul, pentru ca oamenii să poată vedea bunătatea din ochii tăi azurii. Să faci întotdeauna doar ce consideri că e bine și doar dacă îți dorești cu adevărat, să ieși din orice furtună a vieții, dreaptă, cu pieptul înainte, precum o navă din valurile mării, indiferent de avariile de la bord. Alea nu se văd din exterior. Și puternică! Puternică precum un munte, pe care nu îl doboară nici mormanele de zăpadă așezate pe creste, nici vântul care îl suflă cu putere și nu-l clinteşte nimic. Ai grijă pe cine lași să urce la bord căci nu orice om e capabil de a naviga și nu fii prea dură cu cei care nu sunt pregătiți să escaladeze muntele.

 

Aveam nu mai mult de 5 ani, multe întrebări care îmi ieșeau șuierate din gură, din cauza unui dinte lipsă, un bunic răbdător și blând care mă plimba de mână pe Faleza Cazinoului din Constanța în timp ce îmi sufla într-un ştiulete de porbumb fiert, pe care abia așteptam să îl răcească pentru a-l savura, o rochiță în dungi alb cu albastru, iar în capul pieptului, brodată, o bărcuță roșie. Purtam șosete albe ce ieșeau elegant dintr-o pereche de pantofi negri, de lac şi urcau până la gambă, unde se terminau cu o dantelă fină. În părul şaten și des, tuns scurt aveam legată o pamblică roșie.

 

Admiram navele din rada portului și ne căutam un loc în mulțime pentru a urmări spectacolul de Ziua Marinei.

 

Cel mai mult îmi plăcea spectacolul „din spatele cortinei”. E imaginea cea mai sinceră și naivă a zilelor festive în aer liber. Când bunicul nu mă ridica pe umeri, pentru a-l vedea pe Zeul Neptun și alaiul său de ninfe, majoretele sau fanfara, printre salve de tun, torpile, vuiet de avioane, jeturi de apă, gloanțe, din nou avioane, de data asta mai rapide și zgomotoase, apoi elicoptere și din nou bubuieli, urmate de valuri de apă și fragmente de nave, vedeam figuri. Copii zâmbind sau tresărind la zgomot. Fețe uimite, profile rigide sau sobre, priviri admirative, picături de transpirație ce se prelingeau pe fruntea „domnilor în uniformă albă” care stătau nemișcați de câteva ore, chipuri pline de demnitate și mândrie, apoi din nou zâmbete, o doamnă ce îşi flutura evantaiul, copiii care aleargau printre picioarele adulților, pantalonii uniformelor marinăreşti de vară, pantofi albi de năbuc, ușor ascuțiți către vârf, alături de care se instala aproape mereu o pereche de pantofi cu tocul mare. Mare cam cât palma mea.

 

Urma defilarea navelor ce participaseră la paradă şi invariabil, în fiecare an, se auzea câte o voce, care spulbera întreaga feerie: „S-a terminat! Hai! Hai repede că apoi se aglomerează…”

 
 

Canale TV







 
CLOSE
CLOSE